Things to do in life now:
Letting the past behind.
No matter how hard it is.
No matter what keeps you to it.
No matter who's in that past. Maybe it's your once in a life time love, or maybe not.
Quit having the past in your present, because it will only bring you misery. Even if he was the one who "taught you gently how to breathe".
Keep telling yourself it's for the best, maybe you'll actually believe it at a certain point. Believe it!
Keep telling yourself you're happy, because you might believe it and be happy, or not. But please try!
Saturday, November 12, 2011
Thursday, September 22, 2011
At the end of the day, what are we left with?
Se spune ca odata ce o relatie se termina, trebuie sa pastrezi amintirile frumoase care au legat-o. Se spune ca e frumos sa ramai prieten cu cel/a cu care te-ai trezit dimineti la rand si cu care ai impartit clipe de fericire. Se spune ca odata ce v-ati despartit trebuie sa treci peste tot si, sa strangi frumos totul si sa le pui in cutia trecutului.
Si totusi, cine stabileste acest "se spune ca"? Exista un cod social al relatiilor incheiate intr-un mod mai mult sau mai putin placut? Lucrurile functioneaza altfel. Nu, nu-ti vei aminti cat de frumos a fost in Bahamas cu el/a, nu o sa ramaneti prieteni la catarama mai ales daca lucrurile nu s-au incheiat clar intre voi si daca (cum se intampla in cele mai multe cazuri) unul a facut in asa fel incat sa nu iti mai vina sa il vezi in fata ochilor. Raman lucruri nespuse, poze rupte si lacrimi cazute. Raman intrebarile "Unde am gresit? Cu ce (i-)am gresit? De ce mi-a facut asta cand tot ce am vrut a fost sa (ne) fie bine?" la care bineinteles ca nu o sa primesti un raspuns. Sau daca da, este acel clasic "Tu nu ai gresit cu nimic. Este numai vina mea, insa nu mai putem continua asa." Si-atunci scenariile posibile sunt urmatoarele:
1.Si-a gasit cineva cam cu vreo luna inainte sa iti dea bomba, drept urmare nu ai decat sa treci prin etapa "vindecarii" de unul singur privind in trecut si in prezentul suparator ce-l include pe proaspatul cuplu, in mainile tale nefiind nicio solutie.
2.E mult prea prins de propria persoana, propriul bine si mult prea self centered ca sa mai ai si tu loc. Te-ntrebi cum de ai avut pana atunci? Ei bine nu ai avut. Ceea ce ai avut a fost iluzia acelui loc langa el. Ai putut fi acolo pentru ca avea nevoie sa fii acolo, altfel nu se punea problema. L-ai pus pe picioare? I-ai dat incredere in el? L-ai ajutat sa treaca peste fantomele trecutului? Minunat, tocmai ai primit rasplata: un sut in fund. Acum e momentul in care trebuie sa mergi mai departe.
Se-ntampla lucruri. Ca cele mentionate mai sus. Ce faci? Incepi sa construiesti un zid in jurul tau pentru ca nu vrei sa te mai atinga nimic. Se zice ca zi de zi pierdem neuroni care nu o sa ii mai recuperam, ever. S-a gandit cineva ca dupa fiecare relatie pierdem cate putin din suflet? Se rupe bucatica cu bucatica si... la sfarsit cu ce ne alegem? sau cu ce o sa se aleaga omul care ne va fi alaturi la un moment dat? Cu o persoana instabila, careia ii e frica sa se mai implice gandindu-se ca oricum totul o sa fie scrum dupa o perioada.
La inceput suntem un tablou mai mult sau mai putin reusit, insa intreg. E de-ajuns ca un om sa vina, sa-i placa ceea ce vede, iar dupa un timp sa se plictiseasca si sa-l distruga. Si-atunci nu suntem altceva decat un joc de puzzle, cu care cineva o sa-si bata capul sa-l refaca, iar tot ceea ce poti spera e sa nu isi piarda rabdarea si entuziasmul intre timp.
Sa ne fie bine.
Si totusi, cine stabileste acest "se spune ca"? Exista un cod social al relatiilor incheiate intr-un mod mai mult sau mai putin placut? Lucrurile functioneaza altfel. Nu, nu-ti vei aminti cat de frumos a fost in Bahamas cu el/a, nu o sa ramaneti prieteni la catarama mai ales daca lucrurile nu s-au incheiat clar intre voi si daca (cum se intampla in cele mai multe cazuri) unul a facut in asa fel incat sa nu iti mai vina sa il vezi in fata ochilor. Raman lucruri nespuse, poze rupte si lacrimi cazute. Raman intrebarile "Unde am gresit? Cu ce (i-)am gresit? De ce mi-a facut asta cand tot ce am vrut a fost sa (ne) fie bine?" la care bineinteles ca nu o sa primesti un raspuns. Sau daca da, este acel clasic "Tu nu ai gresit cu nimic. Este numai vina mea, insa nu mai putem continua asa." Si-atunci scenariile posibile sunt urmatoarele:
1.Si-a gasit cineva cam cu vreo luna inainte sa iti dea bomba, drept urmare nu ai decat sa treci prin etapa "vindecarii" de unul singur privind in trecut si in prezentul suparator ce-l include pe proaspatul cuplu, in mainile tale nefiind nicio solutie.
2.E mult prea prins de propria persoana, propriul bine si mult prea self centered ca sa mai ai si tu loc. Te-ntrebi cum de ai avut pana atunci? Ei bine nu ai avut. Ceea ce ai avut a fost iluzia acelui loc langa el. Ai putut fi acolo pentru ca avea nevoie sa fii acolo, altfel nu se punea problema. L-ai pus pe picioare? I-ai dat incredere in el? L-ai ajutat sa treaca peste fantomele trecutului? Minunat, tocmai ai primit rasplata: un sut in fund. Acum e momentul in care trebuie sa mergi mai departe.
Se-ntampla lucruri. Ca cele mentionate mai sus. Ce faci? Incepi sa construiesti un zid in jurul tau pentru ca nu vrei sa te mai atinga nimic. Se zice ca zi de zi pierdem neuroni care nu o sa ii mai recuperam, ever. S-a gandit cineva ca dupa fiecare relatie pierdem cate putin din suflet? Se rupe bucatica cu bucatica si... la sfarsit cu ce ne alegem? sau cu ce o sa se aleaga omul care ne va fi alaturi la un moment dat? Cu o persoana instabila, careia ii e frica sa se mai implice gandindu-se ca oricum totul o sa fie scrum dupa o perioada.
La inceput suntem un tablou mai mult sau mai putin reusit, insa intreg. E de-ajuns ca un om sa vina, sa-i placa ceea ce vede, iar dupa un timp sa se plictiseasca si sa-l distruga. Si-atunci nu suntem altceva decat un joc de puzzle, cu care cineva o sa-si bata capul sa-l refaca, iar tot ceea ce poti spera e sa nu isi piarda rabdarea si entuziasmul intre timp.
Sa ne fie bine.
Tuesday, September 20, 2011
Life
Iubesc oamenii din jurul meu. Pentru ca sunt frumosi. Pentru ca-mi sunt mereu alaturi. Pentru ca gresesc. Pentru ca stiu ce sa spuna. Pentru ca stiu sa asculte. Pentru ca inteleg. Pentru ca sunt incapatanati. Pentru ca nu inceteaza niciodata sa ma uimeasca.
Incerc sa-nteleg haosul din jurul meu, ma revolt, ma impotrivesc mersului firesc al lucrurilor si incerc sa determin o alta cale de a reusi. Nu e o cale buna sau corecta si cu-atat mai mult morala, dar pana la urma este singura cale care-mi aduce cat de cat linistea. Am facut de multe ori ceea ce trebuia si cum trebuia sa fac, iar rezultatele au fost cu totul altele decat cele la care ma asteptam. Acum iau lucrurile altfel. Nu sunt mai putin implicata. Nici pe departe. Doar ca nu mai arat ca sa nu (te) sperii.
Ma bucur de ceea ce mi se-ntampla. Si traiesc la maxim pentru ca-mi iubesc viata asa complicata cum mi-o fac(i). Ma alimentezi, zi de zi, cu picaturi de fericire aratandu-mi un trailer a ceea ce ar putea fi, filmul in sine, derulandu-se cu alte personaje, in cu totul alte cadre. Poate totusi, daca, sa-i zicem conjunctura, ar fi fost una ideala, filmul nostru ar fi unul prost prefer sa zic ca-mi place al naibii de mult trailerul. Si asta nu e din cauza ca ma multumesc cu putin, nicidecum. Asta din cauza ca am invatat dupa mult timp sa iau ce e mai bun din tot si sa ma bucur de ceea ce viata-mi pune-n cale.
Toti ne cautam fericirea. Vrem sa avem pe cineva care sa ne implineasca din toate punctele de vedere, sa ne iubeasca si sa ne fie alaturi. Intrebarea e ce se-ntampla atunci cand, cu toate ca omul de langa iti ofera toate acestea descoperi ca poate vrei mai mult? Sau poate poti sa oferi mai mult si nu neaparat aceleiasi persoane? E de condamnat ca pleaca, ca se imparte? Daca asta il face fericit ca om, poti sa ii iei acest drept doar pentru ca il iubesti? Simtul posesiunii iti spune ca e AL TAU. Simtim nevoia sa etichetam. Ne punem numele pe tot ce iubim si speriem, ingradim.
Cautam echilibrul intr-o lume care nu mai e demult perfecta, cel mult perfectabila. Eu caut acum linistea si pot spune ca am gasit-o. Si nu intr-o situatie ideala.
Nu trebuie sa ne fie frica sa suferim pentru ca asta ne invata sa apreciem mai apoi mult mai mult ce ni se intampla.
Sa ne fie bine :)
Incerc sa-nteleg haosul din jurul meu, ma revolt, ma impotrivesc mersului firesc al lucrurilor si incerc sa determin o alta cale de a reusi. Nu e o cale buna sau corecta si cu-atat mai mult morala, dar pana la urma este singura cale care-mi aduce cat de cat linistea. Am facut de multe ori ceea ce trebuia si cum trebuia sa fac, iar rezultatele au fost cu totul altele decat cele la care ma asteptam. Acum iau lucrurile altfel. Nu sunt mai putin implicata. Nici pe departe. Doar ca nu mai arat ca sa nu (te) sperii.
Ma bucur de ceea ce mi se-ntampla. Si traiesc la maxim pentru ca-mi iubesc viata asa complicata cum mi-o fac(i). Ma alimentezi, zi de zi, cu picaturi de fericire aratandu-mi un trailer a ceea ce ar putea fi, filmul in sine, derulandu-se cu alte personaje, in cu totul alte cadre. Poate totusi, daca, sa-i zicem conjunctura, ar fi fost una ideala, filmul nostru ar fi unul prost prefer sa zic ca-mi place al naibii de mult trailerul. Si asta nu e din cauza ca ma multumesc cu putin, nicidecum. Asta din cauza ca am invatat dupa mult timp sa iau ce e mai bun din tot si sa ma bucur de ceea ce viata-mi pune-n cale.
Toti ne cautam fericirea. Vrem sa avem pe cineva care sa ne implineasca din toate punctele de vedere, sa ne iubeasca si sa ne fie alaturi. Intrebarea e ce se-ntampla atunci cand, cu toate ca omul de langa iti ofera toate acestea descoperi ca poate vrei mai mult? Sau poate poti sa oferi mai mult si nu neaparat aceleiasi persoane? E de condamnat ca pleaca, ca se imparte? Daca asta il face fericit ca om, poti sa ii iei acest drept doar pentru ca il iubesti? Simtul posesiunii iti spune ca e AL TAU. Simtim nevoia sa etichetam. Ne punem numele pe tot ce iubim si speriem, ingradim.
Cautam echilibrul intr-o lume care nu mai e demult perfecta, cel mult perfectabila. Eu caut acum linistea si pot spune ca am gasit-o. Si nu intr-o situatie ideala.
Nu trebuie sa ne fie frica sa suferim pentru ca asta ne invata sa apreciem mai apoi mult mai mult ce ni se intampla.
Sa ne fie bine :)
